Numarul 097: Tura la Alba Iulia, vazuta de Mihaela Matei

Dragilor, incepem sa publicam aici poze, filme si cate si mai cate impresii am strans de pe drum. Incepem cu un text de la Mihaela, care a participat la tura de la Bucuresti la Alba. Ii dau cuvintul.

Mihaela Matei: 

Prima zi: Bucuresti – Sinaia

M-am dus la locul de intalnire din fata Palatului Regal cu un singur gand: sa o reperez pe colega mea de camera, numarul 096. Am stat cu ochii roata pana cand am vazut-o si m-am dus glont la ea: “Buna, eu sunt colega ta de camera”. Mi s-a parut ca am speriat-o putin, ea fiind preocupata sa mearga cu bicicleta la masina de asistenta tehnica. In zilele urmatoare mi-a spus insa ca i-a placut de mine din prima clipa si ca s-a bucurat ca am cautat-o, ea crezand ca ne vom cunoaste abia la hotel.

IMG_5895

Aceasta zi de inceput a fost dura pentru mine. Primii 60 de kilometri nu i-am simtit, dar apoi a inceput sa-mi fie din ce in ce mai greu, a venit o jena la gamba stanga, ma tot fortam sa raman aproape de cate cineva din pluton si asta m-a stresat mult timp. La una dintre opriri am descoperit un cunoscut in grup, care a pedalat o vreme langa mine si mi-a ridicat putin saua, lucru care mi-a fost de mare folos dupa aceea.

IMG_6001.JPG

La urcarea dintre Comarnic si Posada am renuntat la dorinta de a ma tine dupa grup, am mers fix in ritmul meu (de melc adica) si, tot impingand in pedale, m-a inundat fericirea, iar muschii parca s-au relaxat si a disparut senzatia de greutate, ma simteam usoara ca un fluture. Am ajuns la Sinaia cu un tonus bun, dar genunchiul stang stramba din nas cand urcam si coboram scarile, eu nefiind adepta liftului, desi aveam camera la etajul 6 al hotelului.

A doua zi. Sinaia – Tusnad

De dimineata – tragedie: s-a anuntat cod portocaliu de ploi pe traseul nostru, iar Lucian a decis ca este riscant sa plecam la drum. Frustrare mare… Cum?! Sa nu mai parcurg cei 500 de kilometri?!

IMG_6246.JPG

Nici nu-mi puneam problema ca poate oricum nu voi rezista pana la capat. Eu am plecat sa fac acest traseu! S-a constituit ad-hoc un grup de temerari decisi sa sfideze avertizarea meteo si, daca era cazul, chiar vremea rea. M-am alaturat in ultimul moment, incurajata de Carmen, colega mea de camera. Mi-am uns bine picioarele cu gel antiinflamator, mi-am pus genunchierele, am semnat ca plec pe propria raspundere si am pornit. Pana la Brasov am mers bine, desi a plouat, dar nu atat de rau cum se prognozase. Ma felicitam ca am plecat. 

Dupa Brasov a inceput sa se mareasca distanta dintre mine si ceilalti pentru ca vremea s-a imbunatatit, carosabilul era uscat, iar plutonul lua viteza. Nici prin cap nu mi-a trecut sa ma straduiesc sa tin aproape. Faptul de a merge in alt ritm decat cel alert impus de pluton mi-a permis sa ma bucur de linistea dintre doua masini, de taraitul greierilor si de verdele din jur, improspatat de ploaie. 

IMG_6250_2.jpgIMG_6255.JPG

Oricum, n-am ramas singura, doi colegi (Florin si Marian) mi s-au alaturat, cu povesti si glume, in ritmul meu ingreunat si mai tare de vantul care batea din dreapta fata. In stilul acesta, gen program de voie, ne-am oprit la un gulas si o bere, care m-au inmuiat de tot, astfel incat ultimii 20 de kilometri pana la Tusnad i-am parcurs de parca mergeam cu spatele. Ma simteam iar ca la Posada, pluteam ca un balon de sapun si nu-mi mai venea sa ma fortez deloc. Un urcus m-a pus la grea incercare, dar am inceput sa ma gandesc la reversul medaliei – inevitabila coborare, care chiar a fost senzationala si m-a dus exact la hotel.

Am avut o cazare de rasfat, cu spa, asa cum trebuia pentru a mai alina un pic durerea de genunchi       (si-au dat de la unul la altul si incepuse sa scanceasca si dreptul). Si nu e vorba ca as fi vreo mironosita ipohondra, dar picioarele erau importante pentru mine, de ele depindea sa-mi indeplinesc obiectivul, iar cand am vazut ca in ziua urmatoare traseul are vreo 130 de kilometri m-a cuprins panica: daca nu rezist?! Am bagat genunchii in sedinta de masaj si le-am administrat si cateva doze de incurajare si vorbe bune. Din cauza agitatiei n-am prea dormit, iar asta m-a stresat si mai tare. Adica nu era suficient ca ma dor genunchii, mai sunt si obosita!

A treia zi (Tusnad – Sighisoara). 

Azi ploaia nu ne-a mai iertat. Am pedalat infasurata aproape toata ziua in pelerina care se umfla               din cauza vantului, spre deliciul celor din masina de asistenta, care la o oprire m-au sfatuit sa ma leg cu un            cordon – ceva, pentru ca arat ca un balon. M-am conformat, dar asta a sporit efectul de sera, iar cand m-am dezbracat de pelerina eram ca iesita de la dus. 

 

IMG_6277.JPG

Pana in Odorheiul Secuiesc am avut o catarare frumoasa, care pe cativa i-a dat jos de pe bicicleta. Eu am rezistat. Florin, din spate, imi tot sufla: “Gaseste-ti o cadenta in care te simti bine si tine-te de ea”. Asa ca… 1-2-3-4, 1-2-3-4 si am urcat dealul, dupa care m-am bucurat pe deplin de coborare, pentru ca nefiind in pluton nu a trebuit sa controlez viteza si m-am lasat in voia pantei. 

IMG_6355_2.jpgIMG_6367.JPG

Opririle nu prea imi plac pentru ca imi rup ritmul. Dupa o astfel de oprire prelungita de Florin, care a vrut sa manance un gulas, am ramas foarte in urma, cu masina de asistenta suflandu-mi in ceafa, lucru care ma stresa teribil, mai ales ca aveam iar o urcare. 

Catalin, presat de faptul ca trebuia sa ajungem la o anumita ora intr-o localitate, a coborat val-vartej: Gata, urcati in masina! Mergi cu 7 km/h.

Eu: Nici sa nu te gandesti, nu ma urc in masina. Doar n-am mers inclusiv ieri pe bicicleta pana la Tusnad (cand cei mai multi au fost in autocar) ca sa ma urc acum in masina!

– Daca vreti sa mancati o ciorba calda…

– Nu vreau ciorba!

– Intelege ca nu pot tine tot grupul de 150 de oameni inca o ora…

– Nu mai fac parte din grup!

S-a urcat nervos in masina si a demarat in tromba. Eu m-am urcat nervoasa pe bicicleta si am pornit, dar nu in tromba pentru ca nu se terminase urcarea. Imi aminteam de ultimii 30 de kilometri din tura la mare de acum 2 ani, cand cei din autocar ne tot presau pe mine si pe ceilalti trei alaturi de care pedalam sa urcam in masina pentru ca intarziam la sosire. Le-am spus si atunci un nu categoric. Si la fel ma enervasem, ca si cum ceva imi statea in cale si prin asta imi declansa un spirit de lupta care altfel dormea linistit in mine.

Pedalam bodoganindu-l in sinea mea pe Catalin: “Pentru tine e doar un eveniment din zecile pe care le organizezi anual, dar pentru mine este o calatorie si un test si n-o sa-l ratez din cauza ca tu stai cu ochii pe ceas.”
Florin, in spatele meu: “Nu schimba ritmul, pastreaza cadenta.”

In 20 de minute am ajuns grupul, care se statea linistit la un popas de pe marginea drumului, fara sa dea semne ca s-ar pregati de plecare si am continuat fara oprire, manata de forta proaspat trezita in mine. Pedalam si ma bucuram ca nu-i vad depasindu-ma, convinsa ca am luat un avans suficient pentru a ajunge inaintea lor la Sighisoara. 

La un moment dat, intr-o localitate, politia ne-a facut semn sa o luam la dreapta. Am crezut ca intr-acolo e Sighisoara si ne-am conformat. Cand colo ne-am trezit la primarie, unde asteptau domnul primar si cativa tineri imbracati in costume populare. Stand inca in sa mi-am cerut scuze fata de domnul primar ca nu pot ramane, pentru ca trebuie sa ajung la Sighisoara. El se uita la mine cam descumpanit, vazandu-ma asa viforoasa. Florin, impaciuitor, m-a indemnat sa mai stam un pic. 

IMG_6385.JPG

Am cedat, am coborat de pe bicicleta, am facut cunostinta cu domnul primar, l-am atras la o scurta sedinta foto, am baut cu el palinca, am mancat cozonac si m-am relaxat, dar n-am uitat; si, in timp ce restul grupului se rasfira pe pajistea din fata primariei, l-am imbratisat pe domnul primar, care mi s-a parut foarte simpatic, cu accentul lui unguresc si vorba domoala si m-am retras discret, dar in tromba de data aceasta, insotita de Florin, care s-a apucat sa calculeze avansul pe care l-am avea daca am merge cu viteza aceea. Si a zis ca exista sanse sa ajungem aproape in acelasi timp cu grupul. La care eu am intrebat: ce te face sa crezi ca nu vom ajunge inaintea lor? Si am inceput sa trag – deal: 1-2-3-4, 1-2-3-4, vale: Tatal nostru care esti in ceruri… (la 60 km/h cu bicicleta la vale cred ca e mai bine sa spui un Tatal nostru decat sa te gandesti cum ar fi sa te imprastii pe asfalt daca iti explodeaza o roata).

Partea buna e ca nu mai simteam jena aceea in genunchi. M-au depasit vreo 7-8 colegi, dar grosul grupului a ajuns in Piata Cetatii din Sighisoara cand eu aveam deja o bere rece in fata. 

Intalnirea cu Catalin a fost ca in filmele rusesti: ne-am privit lung in ochi, eu i-am spus: “Esti foarte enervant, stii? Dar pentru ca m-ai enervat am ajuns la Sighisoara inaintea voastra, asa ca iti multumesc.” si l-am pupat.

Intre zidurile Sighisoarei se adunase multa liniste si am stat cateva minute bune pe o piatra, in vreme ce Carmen alerga incoace si-ncolo pentru a mai prinde putina lumina pentru fotografii.

A fost o zi pe cinste, incununata de camera cu vedere la turnul cu ceas, care din sfert in sfert de ora scotea un sunet cristalin, discret si mangaietor pentru urechile mele.

A patra zi Sighisoara – Sibiu

Dimineata a venit ploioasa, iar cand am iesit sa ne pregatim de plecare a inceput sa toarne cu galeata. Am pornit cam fara chef, iar pe mine ma stresa teribil perspectiva de a fi din nou impinsa de la spate de vreuna dintre masinile care insotesc grupul. Asa ca am hotarat sa ma despart de pluton pentru a-i face o vizita unui amic care are o pensiune la Alma Vii, un satuc aparent uitat de lume, situat intre Biertan si Medias.  

IMG_6386.JPG

I-am comunicat acest lucru lui Catalin, reusind sa ma pun putin in pielea lui si gandindu-ma la cum e sa fii organizator si sa trebuiasca sa te ocupi de un milion de lucruri;  i-am spus ca-l inteleg, dar eu voi face drumul in stilul meu.

Dupa ce am luat decizia sa ma despart de grup m-a cuprins o pace interioara, de parca revenisem la starea mea naturala – aceea de a umbla in solitudine. S-au schimbat si conditiile de drum – soseaua era mai necirculata, cerul – mai senin, linistea – mai liniste, pe scurt – toate elementele unei calatorii pentru suflet, asa cum imi doream.

Amicul meu s-a crucit cand m-a vazut si s-a mobilizat impreuna cu sotia sa pregateasca o gustare, timp in care am stat putin la povesti.

De la Alma Vii pana la Sibiu am avut un pic de soare, un pic de ploaie si la un moment dat pe cer s-a arcuit un curcubeu. A fost ca un cadou pentru mine si din acel moment am intrat din nou in starea aceea molcoma, care ma impiedica sa fac orice fel de efort, spre disperarea lui Florin care vedea cum se reduce viteza de deplasare si creste corespunzator durata calatoriei. Coborarea spre Sibiu a fost foarte frumoasa si corespunzatoare ca viteza, pentru ca m-a ajutat sa trec rapid pe langa niste caini cam agitati.

La cina Catalin a deschis iar discutia despre incident, iar eu eram zen pentru ca il intelegeam si pe el (cu presiunea si raspunderea ca organizator), ma intelegeam si pe mine (rebela si dornica sa fac lucrurile in ritmul meu), asa ca s-a linistit pentru ca n-a gasit la mine combustibil pentru arderea lui. Mai tarziu am iesit in oras cu el, cu fetele, Carmen si Florin si le-am facut cinste de Petru si Pavel.

A cincea zi: Sibiu – Alba-Iulia

Ziua de azi a inceput cu soare si, cum aveam chef de pedalat, dupa antrenamentul de zilele trecute, am depasit grupul mergand aproape fara oprire pana la Sebes, unde m-am adapostit la timp de o ploaie torentiala care a durat cam o jumatate de ora si i-a udat bine de tot pe ceilalti. 

IMG_6696.JPG

Cu toate ca ploaia m-a nemultumit pentru ca m-a obligat la echipat-dezechipat intruna, mi-e clar acum ca daca n-ar fi plouat n-as fi putut pedala atatia kilometri. Ploaia mi-a mentinut corpul la o temperatura propice efortului. Altminteri as fi dat in fiert, cu siguranta. 

Am avut si azi cateva urcusuri serioase. Pedalam la deal 1-2-3-4, 1-2-3-4, simtind cum se incordeaza fibrele musculare si ma gandeam la ce ne spunea ghidul in Nepal: Nu va uitati in sus, ca sa vedeti cat mai aveti de mers si sa va demoralizati. Uitati-va pe unde pasiti si bucurati-va de fiecare treapta urcata. Nu priviti in viitor ca sa va ingrijorati de ce aveti in fata, ci traiti in prezent. Sa stau in prezent, mi-am zis si am inceput sa matur cu privirea marginea drumului, unde rasarisera niste plante de floarea-soarelui – uite una, inca una, un grup de trei, miros de iarba proaspata, flori de camp… Cand am plecat in calatoria acesta ma uitam cu groaza la fiecare panta care imi aparea in cale, avand in minte tura de la mare, cand pe unul dintre dealurile Dobrogei a trebuit sa cobor de pe bicicleta pentru ca mergeam mai repede pe jos. Acum nu-mi mai este teama de urcursuri, pentru ca stiu ca pot.

IMG_6706.jpg

In Sebes era un festival medieval si, pentru ca nu ne grabeam, am misunat cu totii pe acolo, printre tineri costumati in domnite si cavaleri. Am cunoscut un chilian – Esteban Alul, care tinea un atelier de heraldica impreuna cu sotia lui, Runa, care era de fel din Alba Iulia. Vazandu-ma in echipamentul de ciclism m-au intrebat de unde vin si incotro merg si au fost foarte incantati auzind de traseul parcurs. Runa mi-a spus imediat ca Esteban a colindat cu bicicleta prin lumea intreaga. Mi-a placut de ei. El – negricios, cu ochii ca niste taciuni aprinsi si parul carliontat – avea un pieptar de piele care se bomba pe abdomenul generos de om care iubeste viata, ea – alba, cu ochii de un albastru calm, senin, parul impletit in dreaduri colorate si cizme cu zurgalai care zornaiau placut la fiecare miscare.

Am ajuns la Alba Iulia plini de nerabdare, ca niste copii. Celelalte echipe erau deja acolo. Festivitatea de final s-a desfasurat intr-o atmosfera plina de voie buna, muzica si dans, sub cerul care ne-a oferit un spectacol regal: norii s-au despartit ca o cortina lasand soarele de asfintit sa lumineze piata, apoi s-au adunat la loc si au aruncat asupra noastra cativa stropi racorosi care au fost bineveniti, pentru ca ne incalzisem de la dans, iar in final si-a facut aparitia curcubeul, lucru care a determinat-o pe artista de pe scena sa cante Somewhere over the rainbow.

A sasea zi: Alba Iulia – Bucuresti 

Drumul spre casa a fost ciudat, ca intoarcerea dintr-o misiune care s-a terminat prea repede. Din ce am vorbit cu unul si cu altul am inteles ca mai multi aveau aceeasi senzatie cu mine – ca ar fi vrut sa continue cu pedalarea, ca ar mai fi parcurs cateva zeci de kilometri… Poate atmosfera care s-a creat in grup, poate placerea de a face sport alaturi de alti oameni…s-a intamplat ceva…

La festivitate Lucian a zis ca acest tur a reprezentat in mic parcursul vietii noastre – cu bune si cu rele. Si asa este. Am simtit in aceste zile atat placerea atmosferei de tabara, in care scopul comun uneste, cat si tendinta centrifuga de separare, functie de mijloacele pe care le are fiecare pentru a realiza acest scop.

Indiferent de micile neintelegeri care au aparut in aceasta calatorie, un lucru este clar: cand am plecat din Bucuresti eram o masa eterogena de oameni, dar la final am devenit o comunitate. De-acum inainte vom fi unii pentru altii oamenii alaturi de care am parcurs 500 de kilometri cu bicicleta, pe ploaie si pe vant si deasupra carora la Alba Iulia a aparut curcubeul…)

IMG_6693

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s